Cel care a dresat curcubeul

Subconstientul meu e un desert, iar eu imi sunt propriul beduin. Mereu, calatoresc si gonesc camila pe dunele uriase… Furtunile de nisip imi reamintesc ca as putea muri, ca sunt om, facut din carne, apa si sange. Si mai ales, din apa. Moleculele vor alimentate, si de asta respir incet si ma rog sa nu nimeresc in ele, in furtunile de aur ucigas. Caci, nu vreau sa imi reaminteasca de conditia mea biologica. Intilnesc nenumarate oaze, adevarate franturi de Eden, cu apa, papagali, fructe … Cadrul obisnuit , folosit de majoritatea oamenilor care viseaza, care sparg Jack-poturi, arivişti, cei care ajung bogaţi în câteva clipe. Asta îşi închipuie. O oază cu „di tăti”. Eu, intilnesc mereu, oaze. Le intilnesc in zambete nevinovate de copil, in florile mamei care cromează casa... Cand voi muri, sau aproape de moarte... Nu mi-o pot inchipui altfel decat trebuie ea sa fie. Par alb, copii si nepoti. Cadru obisnuit folosit de cei care gandesc aspectul palpabil al notiunii de moarte, cei care scot capul de sub carapace si observă că sunt tot pe loc, şi nu prea fac nimic ca să mişte ceva, dar privind, se întreabă şi tot ei răspund. Şi ce aduce asta? Păi, nu prea există o finalitate vizibilă. Aduce relaxare morală. Sau poate nu aduc. Aşa trebuie să fie. „Cei care gandesc aspectul palpabil” pot fi şi „Cei care gândesc problema morţii”. Însă, cum o gândesc e deja ceva diferit. De asta, „Cei care gândesc aspectul palpabil” e o mulţime subordonată mulţimii „Cei care gândesc problema morţii”, aceasta la rândul ei , subordonată „Cei care gândesc”.
Dar, nu asta era ideea. Deci, atunci cand voi muri, asa cum am mai spus, fizic, inconjurat de cei
dragi. Atunci, nu va mai fi un deşert, ci o pădure gigantă, foarte verde. O pădure compusă din numeroase oaze. Şi eu nu voi mai fi beduin. Poate un fluturaş. Iar perindarea dintre flori va fi infinită. Dar până atunci, aceste firişoare de nisip îmi taie respiraţia, îmi întunecă ochii şi mă fac slab, mic şi urât. Nu ştiu de ce urât... Şi totuşi, eu nu pot trăi fără acest nisip. Fără subconştientul meu, a cărui existenţă a fost stabilită prenatal. Conştientul e beduinul, subconştientul e nisipul. Eu sunt urmele întipărite de copitele cămilei... Sunt o reacţie lentă la mediul efervescent. Un resort elastic.
Dar, vine o zi în care întrezăresc, undeva, la gura orizontului mişcător... O siluetă... E ea... Fata Morgana. Ştiu că mai departe totul va fi doar un vis. Şi el va fi mai puternic decât mine. Îmi va omorî simţurile şi mă va sili să-l urmez. Cît timp... Până când cămila mea va cădea, obosită, cu spume la gură, pe siliciul bronzat. Voi mai avea destulă forţă ca să mai fug după ea. Cămila rage încet şi jalnic... Nu am timp să stau lîngă ea să-i alin suferinţa... Imaginea ei mă vânează. Am impresia că eu fug după ea, că e doar în faţă şi că sunt pe calea cea bună. Dar nu... Vine şi din spate, şi de sus, se strecoară şi printre degetele arse de la picioare... Mă bântuie şi mă opresc. Totul se învârte... Sau eu mă învârt. Sau mi-au ieşit ochii din orbite, au căzut şi acum se prăjesc aidoma unor ouă... Şi sar. Se întunecă tot. Ea dispare şi fuge. E în faţă! E aproape! O văd... Gâfâi ca un porc sălbatic încolţit de ogarii adrenalizaţi. Transpiraţia se amestecă instantaneu cu sângele ce răbufneşte din ochi, nas şi urechi... O ating! E ea. Dar nu o văd. Ochii mei... O simt, căci degete mai am. Nu o aud. Nu-i simt mirosul... Dar ştiu, e Ea... Cortina se redeschide... Cerul e din nou senin... Undeva, în depărtare adoarme un curcubeu. E un curcubeu gri. I s-au scurs culorile în dunele uriaşe. Nu mai am urme. A fost o furtună. Ah, şi cât m-am ferit de ea... Acum tot ce mai am e deşertul. Şi urmele...Şi amintirea unui vis morganic...Şi...Am să mă întorc! Da, deşertule. Mă voi întoarce cu o lopată... Pentru ce lopată? Ha ha ha... Dar cum rămîne cu cele 7 culori pe care le-ai furat? Curcubeul... Am să mă întorc şi am să sap după culori. Am să pun mâna pe ele şi am să caut curcubeul. Poate atunci, Fata Morgana mă va invidia. Hi hi. Da, mă va invidia. Şi va veni la mine. Da, da! Va veni, căci va veni rândul meu să mă joc cu ea. Şi curcubeul va fi mai ademenitor decât a fost ea cu mine acum... M-a trimis şi în furtună. Ei bine, curcubeul meu te va înnebuni... Şi atunci... Cine sunt eu? Va însemna trist, pe un sul uriaş, cronicarul unei bătrânici hidoase. De altfel, o cunoştinţă veche de-a mea... Hmmmm... O chema Soarta parcă. E sora mai mare a Vieţii... Aşa va rămâne scris :
„Cel care a dresat curcubeul”

Testul lui Iisus

„ ... şi vor apărea proroci mincinoşi ...”


Întreaga civilizaţie creştină se bazează pe un mit. Creat şi crescut în interiorul „poporului lui Dumnezeu”. Acum douăzeci de secole, noi toţi, nu eram decât o masă de oameni nevinovaţi, fără grijă şi păgâni. Ne-am închinat mai multor zei şi zeiţe, zei ai luminii, ai apelor şi ai pădurilor. Am făurit zeilor chipuri cioplite, după înfăţişarea noastră. Am găsit plăcere în lupte şi războaie. Bătăliile şi sclavagismul erau înscrise pe stindardele noastre politice. Am străbătut şi cercetat natura şi am aflat misterele vieţii, punând temelia ştiinţelor naturale şi a filozofiei.

Ne-am însuşit cultura, prin rafinament - o conştiinţă socială şi viziune sentimentală cu privire la egalitatea indivizilor.

Cine ştie la ce apogeu sublim şi înalt am fi ajuns, dacă nu am fi fost pătrunşi de acest mit. Acest mit – Iisus.

El ne-a schimbat întregul curs al istoriei. Fără să ne dăm seama la ce am fost supuşi, ne-am transformat în mijlocitorii principali ai tradiţiilor iudaice şi am răspândit în cele mai îndepărtate colţuri ale pământului mitologia lor.

Acum două mii de ani în Palestina, religia iudaică a căzut pradă ruinei şi materialismului. Cămătarii erau stăpânii templelor, preoţii depravaţi şi egoişti storceau vlaga poporului şi înotau în bogăţie.

Deodată s-a ridicat din popor un patriot idealist, care a început să cutreiere ţara, pentru a purifica credinţa. Voinţa sa a fost să propovăduiască şi să dea viaţă nouă credinţei. El a pornit contra preoţilor şi i-a alungat pe cămătari din templu.

Aceasta l-a pus în conflict cu stăpânirea. Reprezentanţii Romei, care stăpâneau Palestina, s-au temut de agitaţia lui revoluţionară, l-au arestat, l-au judecat, l-au condamnat la moarte pe cruce, pedeapsă pe atunci obişnuită. Adepţii lui Iisus din Nazaret, sclavi şi meseriaşi dezamăgiţi şi părăsiţi, s-au retras din viaţa de toate zilele şi s-au grupat într-o frăţie de oameni pacifişti.
După dărâmarea Ierusalimului de către romani, credinţa lui Iisus a ieşit din nou la suprafaţă. Un evreu cu numele Paul şi-a pus în gând să predice pentru soldaţii romani pacifismul, iubirea aproapelui şi alte valori creştine pentru a submina Imperiul Roman. El a devenit apostolul păgânilor, şi şi-a dus activitatea atât de bine, încât în patru sute de ani, jumătate de glob a devenit un morman de dărâmături şi legea mozaică izvorâtă din Sion a devenit religia oficială a Romei.

Jumătate din războaiele care s-au dat după ce ne-am creştinat au fost războaie religioase, care s-au purtat numai în numele unei doctrine sau alteia.

Dacă pivim adânc în sufletele noastre, vom observa că nu am aderat sufleteşte niciodată total la religia creştină. În fundul inimii noastre suntem încă păgâni. Noi încă iubim războaiele şi sculpturile în lemn. Cu toate democraţiile şi răsturnările sociale, ordinea noastră socială este încă într-o stare de imperfecţiune. Religia creştină a produs sciziune în sufletele noastre, ne-a tulburat simţurile, a făcut ca dorinţele noastre să fie de neîndeplinit.

« - Îţi repet, pentru ultima oară, nu te mai preface nebun şi nici războinic, spuse Pilat moale şi monoton, despre tine nu sunt scrise foarte multe lucruri, dar destule ca să fii răstignit. Tu ai răspândit idei conform cărora, biserica vechii credinţe se va prăbuşi şi va apărea o nouă biserică a adevărului ? Spune, e adevărat că ai intrat pe porţile Ierusalimului, pe un măgar, şi urmat de o mulţime de oameni ?
- Nu, ighemon. Eu nici măcar nu am măgar. Am trecut pe porţile Ierusalimului, însă nu eram înconjurat de nimeni, doar de Levii Matei. Aceşti oameni buni cărora le propovăduiesc despre unicul Dumnezeu... Mi se pare că nu au înţeles şi învăţat nimic din ce le spun ci mereu încurcă. Încep să cred că această neînţelegere va dura mult timp. Şi totul din cauza lui, că nu scrie după mine.
- Cine, Ieshua ?
- Matei. Mereu e după mine cu un pergament şi mereu scrie ceva. Dar odată m-am uitat peste el şi m-am îngrozit ! Foarte puţin din ce spuneam era scris acolo... L-am rugat din toată inima să ardă pergamentul. Dar el mi l-a smuls din mînă şi a fugit...
- Dar cine este acest Matei, Ieshua ?
- Cînd l-am cunoscut prima oară, era strângător de taxe. De la început, mă privea cu dispreţ şi mă jignea. Dar, după ce mi-a ascultat predicile, a început să gândească altfel. Într-un final, a aruncat banii pe drum şi a zis că e gata să călătorească alături de mine.
- Ha ha ha ! Strângător de taxe, să arunce banii ? Ha ha ha...
- Da, a zis că de cînd m-a cunsocut a simţit o ură pentru bani...

... ajuns la locul unde stăteau deja morţi cei trei, după lovitura mortală încasată cu suliţa de la un soldat roman, ud până la oase, Matei căzu la picioarele lui Ieshua. A tăiat funiile ce-l ţineau legat de stâlp. Trupul lui Ieshua a căzut peste Matei şi l-a doborât la pământ. A luat în spate trupul lui Ieshua, dar un gând îl opri. L-a lăsat pe pământ şi s-a dus să îi dezlege şi pe cei doi.
Au trecut câteva minute şi pe vârful dealului au rămas trei stâlpi şi două trupuri.
Nici Matei, nici trupul lui Ieshua nu se mai vedeau nicăieri... »


Citate extrase din

« Organizaţii secrete » de Jan Van Helsing

« Master şi Margarita » de Mihail Bulgakov