Nationalul - particularizare a universalului

“Universalul este randuit sa se intrupeze in formele particulare ale nationalului”.
Exista in lumea contemporana tendinta de a se face din nationalism un fel de sperietoare a vietii publice. Propaganda stangista, dominanta azi pe mapamond, retine doar excesele nationalismului de ieri si de azi, generalizandu-le intr-un mod nelegitim. Orice nationalism este legitim atat timp cat nu devine exclusivist. Natiile sunt realitatile naturale, randuite de Dumnezeu, si fac parte din ordinea imuabila a lumii. Umanul nu apare in istorie decat in forme nationale. Totul se poate modifica pe lume, numai nationalitatea NU! Nu poti deveni, in mod real, ceea ce nu esti. Cu ea te nasti si mori, fie ca-ti place, fie ca nu. Nationalul face parte din ontologia umanului, iar nationalismul, in sensul lui firesc, nu reprezinta decat constientizarea, asumarea, apararea si valorificarea creatoare a unei identitati supraindividuale obiective. Umanitatea este, unitate in diversitate, buna prin unitatea ei si frumoasa prin diversitate.

Nationalismul nu este doar o atitudine politica, el inseamna valorificare la toate nivelurile a “specificului national” al unei etnii date, actualizarea creatoare a traditiei. Cuvantul insusi s-a compromis, aplicandu-i-se un lung tratament propagandistic de diabolizare…
Traindu-si primele excese in tabara dreptei, nationalismul acesta pervertit s-a stramutat, treptat si paradoxal, in tabara stangii comuniste.

Astazi pe scena politica a Sud-Estului european, cei mai infocati nationalisti sunt fostii comunisti. Recuperarea valorilor nationale reprezinta o misiune istorica a generatiilor mai tinere. Tendintei dizolvante de umanizare mondialista, ce ameninta sa prefaca lumea intr-o masa amorfa si sterila, nu i se poate raspunde prin raspunde prin tribalismul neocomunist din zilele noastre ci printr-o contratendinta de recuperare si armonizare practica a “diferentelor specifice” – singura in conformitate cu ordinea ontologica si cu ratiunile ultime ale lumii lui Dumnezeu.
Nationalismele uzurpate de o anumita stanga extremista devin niste accese de mentalitate gregara si de populism demagogic, fara vreo legatura intima nici cu Traditia, nici cu Dumnezeu. Adevaratul nationalism, in orice caz, in tarile de traditie europeana, este inseparabil de crestinism.

Religia lui Hristos, deopotriva universalista si personalista, poate cataliza, pe de o parte, dezvoltarea specifica si armonioasa a fiecarei persoane umane in cadrul organismului sau etnic (a fiecarui “eu” in cadrul lui “noi”) si pe de alta parte, a fiecarui organism etnic in cadrul general al umanitatii (a fiecarui “noi unii” in cadrul lui “noi toti”).
Universalul este randuit sa se intrupeze in formele particulare ale nationalului, iar nationalul este chemat sa se dezmargineasca si nu sa se anuleze, in forma substantiala a iubirii.

II

Ideologiile mondialiste ale sec. XX au negat si continua sa nege cu vehementa rolul istorico-politico al factorilor nationali si confesionali. In Noua Ordine Mondiala totul se vrea “sans frontieres”, nostalgiile etniciste si religioase fiind considerate, atat la nivel national cat si la nivel comunitar, doua ingrediente odioase ale oricarui “reactionarism”.

Europa ultimilor ani a cunoscut o adevarata reasezare politica pe criterii etnice. S-a spus ca aceasta ar fi un fenomen succesiv prabusirii sistemului comunist, deci caracteristicile Europei de Est : dezmembrarea fostei Iugoslavii, in urma unor lungi si sangeroase conflicte armate; dezmembrarea Uniunii Sovietice in state independente sau macar autonome, delimitate etnic si lingvistic; dezmembrarea fostei Cehoslovacii intr-o Cehie prospera si o Slovacie pauperizata, dar geloasa de sine insusi. Aceasta tendinta nu este deloc circumscrisa fostului “lagar comunist”. Europa de Vest traieste tensiuni asemanatoare : cazul Spaniei - dupa autonomia acordata, treptat, Cataloniei, are probleme enorme cu bascii, iar mai de curand si cu valencienii; cazul complex al Irlandei de Nord, iar mai de curand al Scotiei si al Tarii Galilor (ce-si pretind autonomia in cadrul Regatului Britanic, amenintat sa devina o simpla fictiune dincolo de limitele Angliei); cazul Italiei (in care s-a pus si continua sa se puna problema unei sciziuni Nord – Sud, impingandu-se diferentierile, ca si in cazul valencienilor din Spania, de la etnic la dialectal). Tulburarile din Cipru (care prevestesc un conflict deschis intre Turcia si Grecia ) vin si ele sa completeze acest tablou general.

Dincolo de spatiul european exemplele sunt la fel de numeroase. Lasand la o parte conflictele interetnice si tendintele separatiste din anumite tari africane sau din Orientul indepartat (unde s-ar putea aplica dogma ideologica a “inapoierii”) este de ajuns sa evocam conflictul arabo-israelian (de o violenta perpetua) sau puternica tendinta de divizare hipercivilizatiei Canade (zona francofona si zona anglofona)

Factorul religios este implicat si el in multe conflicte din intreaga lume, si nu doar in aria “fundamentalismului” islamic (din Maghred pana in Cecenia). In spatiul fostei Iugoslaviei, conflictul politic generalizat a fost alimentat in primul rand de considerente religioase (crestinii in confruntare cu musulmanii, ortodocsii cu catolicii) iar numai in al doilea rand de considerente etno-lingvistice (Kosovo). In Irlanda de Nord aspectul cel mai acut il prezinta conflictul interconfesional (catolici-protestanti). Religii si confesiuni se agita pretutindeni, cautandu-si fiecare matca fireasca si rosturile istorice, sub semnul general al traditiei ca o reactie mai mult sau mai putin legitima la cumulul de agresiuni dizolvante ale modernitatii nivelatoare si despiritualizate. In multe cazuri, cei doi factori, national si religios, se imbina organic, atunci cand nu se coonfunda de-a dreptul (sionism).
Realitatile se misca pe coordonatele lor firesti, ontologice si spirituale, amintind unei umanitati uituce ca exista totusi, obiectiva si eterna, dincolo de diferitele ipostaze posibile ale ordinii omenesti, o ordine inteligenta, dumnezeiasca a lumii care nu poate fi dizolvata nici ideologic, nici agresata nepedepsit.

Pana la urma, orice realitate organica poarta spre Dumnezeu, Creatorul si Rostuitorul lumii. Orice refuz sau siluire a realitatii firesti este “partea diavolului”, negarea luciferica a creatiei si a ordinii ei divine. In fond, conflictul general dintre realitati si ideologii, dintre “realismul spiritual” al Traditiei si “idealismul materialist”, al modernitatii, se reduce la negarea sau confirmarea existentei lui Dumnezeu si ratiunii divine.

“Daca nu e cine nu e, cine e sa nu mai fie?”