Cel care a dresat curcubeul

Subconstientul meu e un desert, iar eu imi sunt propriul beduin. Mereu, calatoresc si gonesc camila pe dunele uriase… Furtunile de nisip imi reamintesc ca as putea muri, ca sunt om, facut din carne, apa si sange. Si mai ales, din apa. Moleculele vor alimentate, si de asta respir incet si ma rog sa nu nimeresc in ele, in furtunile de aur ucigas. Caci, nu vreau sa imi reaminteasca de conditia mea biologica. Intilnesc nenumarate oaze, adevarate franturi de Eden, cu apa, papagali, fructe … Cadrul obisnuit , folosit de majoritatea oamenilor care viseaza, care sparg Jack-poturi, arivişti, cei care ajung bogaţi în câteva clipe. Asta îşi închipuie. O oază cu „di tăti”. Eu, intilnesc mereu, oaze. Le intilnesc in zambete nevinovate de copil, in florile mamei care cromează casa... Cand voi muri, sau aproape de moarte... Nu mi-o pot inchipui altfel decat trebuie ea sa fie. Par alb, copii si nepoti. Cadru obisnuit folosit de cei care gandesc aspectul palpabil al notiunii de moarte, cei care scot capul de sub carapace si observă că sunt tot pe loc, şi nu prea fac nimic ca să mişte ceva, dar privind, se întreabă şi tot ei răspund. Şi ce aduce asta? Păi, nu prea există o finalitate vizibilă. Aduce relaxare morală. Sau poate nu aduc. Aşa trebuie să fie. „Cei care gandesc aspectul palpabil” pot fi şi „Cei care gândesc problema morţii”. Însă, cum o gândesc e deja ceva diferit. De asta, „Cei care gândesc aspectul palpabil” e o mulţime subordonată mulţimii „Cei care gândesc problema morţii”, aceasta la rândul ei , subordonată „Cei care gândesc”.
Dar, nu asta era ideea. Deci, atunci cand voi muri, asa cum am mai spus, fizic, inconjurat de cei
dragi. Atunci, nu va mai fi un deşert, ci o pădure gigantă, foarte verde. O pădure compusă din numeroase oaze. Şi eu nu voi mai fi beduin. Poate un fluturaş. Iar perindarea dintre flori va fi infinită. Dar până atunci, aceste firişoare de nisip îmi taie respiraţia, îmi întunecă ochii şi mă fac slab, mic şi urât. Nu ştiu de ce urât... Şi totuşi, eu nu pot trăi fără acest nisip. Fără subconştientul meu, a cărui existenţă a fost stabilită prenatal. Conştientul e beduinul, subconştientul e nisipul. Eu sunt urmele întipărite de copitele cămilei... Sunt o reacţie lentă la mediul efervescent. Un resort elastic.
Dar, vine o zi în care întrezăresc, undeva, la gura orizontului mişcător... O siluetă... E ea... Fata Morgana. Ştiu că mai departe totul va fi doar un vis. Şi el va fi mai puternic decât mine. Îmi va omorî simţurile şi mă va sili să-l urmez. Cît timp... Până când cămila mea va cădea, obosită, cu spume la gură, pe siliciul bronzat. Voi mai avea destulă forţă ca să mai fug după ea. Cămila rage încet şi jalnic... Nu am timp să stau lîngă ea să-i alin suferinţa... Imaginea ei mă vânează. Am impresia că eu fug după ea, că e doar în faţă şi că sunt pe calea cea bună. Dar nu... Vine şi din spate, şi de sus, se strecoară şi printre degetele arse de la picioare... Mă bântuie şi mă opresc. Totul se învârte... Sau eu mă învârt. Sau mi-au ieşit ochii din orbite, au căzut şi acum se prăjesc aidoma unor ouă... Şi sar. Se întunecă tot. Ea dispare şi fuge. E în faţă! E aproape! O văd... Gâfâi ca un porc sălbatic încolţit de ogarii adrenalizaţi. Transpiraţia se amestecă instantaneu cu sângele ce răbufneşte din ochi, nas şi urechi... O ating! E ea. Dar nu o văd. Ochii mei... O simt, căci degete mai am. Nu o aud. Nu-i simt mirosul... Dar ştiu, e Ea... Cortina se redeschide... Cerul e din nou senin... Undeva, în depărtare adoarme un curcubeu. E un curcubeu gri. I s-au scurs culorile în dunele uriaşe. Nu mai am urme. A fost o furtună. Ah, şi cât m-am ferit de ea... Acum tot ce mai am e deşertul. Şi urmele...Şi amintirea unui vis morganic...Şi...Am să mă întorc! Da, deşertule. Mă voi întoarce cu o lopată... Pentru ce lopată? Ha ha ha... Dar cum rămîne cu cele 7 culori pe care le-ai furat? Curcubeul... Am să mă întorc şi am să sap după culori. Am să pun mâna pe ele şi am să caut curcubeul. Poate atunci, Fata Morgana mă va invidia. Hi hi. Da, mă va invidia. Şi va veni la mine. Da, da! Va veni, căci va veni rândul meu să mă joc cu ea. Şi curcubeul va fi mai ademenitor decât a fost ea cu mine acum... M-a trimis şi în furtună. Ei bine, curcubeul meu te va înnebuni... Şi atunci... Cine sunt eu? Va însemna trist, pe un sul uriaş, cronicarul unei bătrânici hidoase. De altfel, o cunoştinţă veche de-a mea... Hmmmm... O chema Soarta parcă. E sora mai mare a Vieţii... Aşa va rămâne scris :
„Cel care a dresat curcubeul”