Micul Homo Ludens - partea I

Tot ce ne înconjoară provoacă copilului senzaţii noi. Elementele lumii moderne creează “instincte” noi în fiecare copil. Astfel, acesta este împins la păcat din fragedă copilărie. De peste tot, el este atacat de tentaculele ucigaşe ale desfrâului. El nu este încă în stare să ridice sabia purităţii pentru a le tăia. Ar putea să îl ajute părinţii, dar majoritatea lor ignoră total acest aspect fatal pentru viitorul copilului, care îşi stabileşte bazele personalităţii anume la această vârstă. Ei nu mai educă copiii conform severelor principii ale comportamentului creştin ci le stimulează dezvoltarea în direcţia păcatului prin promovare pasivităţii lor.

Copilul modern nu mai ascultă de părinţi, el “conduce” familia după deviza “Eu Vreau!” Astfel, părinţii – “robii”, îi satsifac toate capriciile posibile prin achiziţionarea de noi şi noi jucării, distracţii şi amuzamente. Înfrânarea este o noţiune total străină copilului educat în aşa mod.

Astăzi, jucăriile create sunt infinit de variate. Fabricanţii folosesc ultimele realizări ale electronicii pentru a le face cât mai estetice şi atractive. De fiecare dată, apare ceva nou, mai bun, şi astfel curiozitatea artificial însămânţată este artificial menţinută.
Această distracţie schimbă radical atitudinea faţă de viaţă – cea responsabilă şi serioasă; îl abate de pe cărarea strâmtă a mântuirii şi-l trage spre “higway-ul” jocurilor şi distracţiei.

Neavând nicio legătura cu natura vie, care radiază primordialitate şi inocenţă, copilul oraşului contemporan trăieşte într-o lume a maşinilor, unde nu vei auzi foşnet de frunze ci vibraţii, luminile artificiale, “tunete şi fulgere” sonore, aici totul este îmbâcsit de virtual; aici duduie claxoanele automobilelor; urlă sistemele de semnalizare sonoră; piuie computerele…

Luând viaţă în aşa mediu, copilul, desigur, se adaptează la lume, dar se adaptează dintr-o lipsă de alternative. Adaptarea lui este mai degrabă o autoimpunere a societăţii. Percepţia devine un proces ce transformă şi desfigurează lumea, făcând-o duşmănoasă şi înfricoşătoare.

Unii psihologi

australieni şi britanici, care se ocupă în mod special de această problemă au elaborat un test. Copilului (elev in şcoala primară) i se dau carioca roşie şi una neagra şi i se propune să coloreze trei cercuri. Primul cerc simbolizează “clasa” din şcoală, al doilea – “spaţiul de joacă” şi cel de-al treilea – “orasul”. Culoarea roşie semnifică predominanţa binelui, culoarea neagră cea a răului. Cu 10 ani în urmă pe toate desenele culoarea roşie era mult mai bine reprezentată. Chiar dacă clasa mai era vazută şi în negru, lumea apărea totuşi bună; iar in ziua de azi, aproape toţi copiii (8/10) văd oraşul (lumea) în negru, rău, ameninţare.

Aceasta ar fi o dovadă, o explicaţie a creşterii numărului de dereglări psihice la copii. Au apărut o mulţime de copii nevrotici, care trăiesc într-o stare de teroare cvasi-permanentă, rezultată probabil din eşecul neadaptării. Această teroare, se permanentizează până când ajunge la stadiul de frică obsesivă.
Moartea şi întunericul sunt simboluri preexistente în noi, sunt nişte imagini milenare. Astfel, frica copiilor faţă de moarte şi întuneric nu este o frică obsesivă. Sunt două taine necunoscute şi înfricoşătoare. Doar aceste două frici ar trebui să existe în mod normal în mintea “verde” a copiilor. Dar mai apare una, alimentată şi condiţionată.

Psihologii vorbesc despre frica obsesivă. Este o frică ce caracterizează masa, o frică faţă de mediul ambiant. Dovezile şi simptomele medicale, sociale ale acesteia sunt : envrezisul, defectele de vorbire, ticurile nervoase, timidităţi excesive, individualităţi retrase şi “ciudoase” . S-a constatat, oricum, că această nevroză afectează nu doar pe copiii “defavorizaţi”; familiile “bogătaşilor” sunt afectate chiar în mai mare măsură. Sociologii consideră că acest fapt este legat de criminalitatea “business”-ului contemporan: copilul unui om de afaceri aude deosebit de frecvent convorbiri legate de crime, torturi, răpiri de copii. Oricum, informaţiile de natură să trezească groaza nu-i ocolesc nici pe colegii lui de generaţie din familii obişnuite.

Copilul se află într-o hăituire permanentă. Ulterior ea creşte şi evoluează într-o stare de pasivitate pe care i-o provoacă copilului. Lipsa de mişcare, reproducerea celor mai vii dorinţe pe un ecran electric uscat îl face pe copil avid de succese şi rezultate extraordinare. Tinde mereu să completeze cât mai multe liste de „Highscores” doar cu numele lui. Eşecurile îl fac agresiv, iar această agresivitate este preluată în gesturi, atitudini faţă de colegi, membri ai familiei. Jocul fuzionează în mod diabolic trăirile din joc cu cele reale.
„Adrenalina” – seva jocurilor, devine fluidul fericirii. Apare ideea de răzbunare pentru eşecurile sale în joc.

De exemplu, jocul preferat al unui baieţel de şase ani, veşnic panicat, timid, era următorul : zile întregi, făcând pe poliţistul, tortura pe scaunul electric un Mickey Mouse din pluş. El vrea să “elibereze” doza de violenţă ce-o asorbă zilnic. La un moment dat, Subconştientul acţionează fatal pentru soarta copilului, interacţionând cu Conştientul prin apariţia unei probleme : dacă vrei să învingi frica, ei bine, cum s-o faci? Lupta este câştigată de Subconştient, care este “şantajat” de spionii lumii vituale – jocurile. Aceştia îi furnizează un răspuns extrem de simplu, la fel de simplu ca şi un pas, doar că acest pas este unul ce duce în hăul pierzaniei - să devii tu însuţi fioros…